Am avut o pasare. Una mica, verde si cu capsorul galben.

Am avut o pasare. Una mica, verde, cu capsorul galben, cu ochii mici si vioi. O pasare pe care ne-a adus-o mamaia, intr-o mica colivie din lemn, cu gratii de sarma. Era aproape cat el de mare, colivia. Noi i-am cumparat una mare si in ziua in care l-am mutat-o acolo, a cantat de l-a stiut tot blocul.

Se obisnuise inchis si cred ca nu stia ce trebuie sa faca. Cand l-am primit in colivia cea mica, abia se putea misca. Cand am realizat ca nu trebuie sa il tinem inchis, i-am deschis usile mari. A durat cateva luni pana s-a incumetat sa zboare din colivie.

Pasarile sunt facute sa zboare, asa ca noi i-am lasat deschise toate cele trei usite, pana aseara, cand am vrut sa il ferim sa mai iasa. Nu l-am tinut ca pe o pasare cantatoare, care sa ne bucure cu triluri. Era o fiinta care era ca si noi, al patru-lea. Doar ca el putea sa zboare, sa cante, sa faca giumbuslucuri si sa se bucure fara sa se gandeasca la ce zice lumea.
A fost liber prin casa. Dupa o vreme, a inceput sa iasa pe balcon, sa ciripeasca cu toate pasarelele.

In primii lui ani, chiar se trezea odata cu vrabiutele care aveau cuiburi in crapaturile blocurilor, si ciripea de la prima raza de lumina. Mai tarziu, dupa ce au anvelopat blocurile din jur si vrabiutele au disparut, nu mai era asa matinal.
L-am invatat cateva sunete si el cred ca m-a invatat pe mine cateva. Stia sunetul alarmei masinii, si cand apaream in casa ciripea ca alarma. Ii auzeam piuitul de jos, din parcare. Piuiii, piuii!
Invatase sa fluiere, si ne fluieram el din bucatarie, eu din ultima camera.
Si ciripea mult. Toata ziua ciripea.

Zbura din bucatarie si se aseza pe monitor, in ultima camera, iar daca puneam degetul intr-o parte pe rama monitorului, venea si dadea cu ciocul acolo si apoi in partea opusa lui, ca si cum zicea ca de aici pana aici e bucata mea, ma!
In colivie avea o oglinda si se tot pupa cu reflexia lui. Cand i-o setergeam, era bucuros ca poate sa vada mai bine. Nu stia sa intre direct in colivie, asa ca se aseza pe pe ea si isi dadea drumul pe zabrele, pana pueta intra.

In ultimele zile, nu mai avea curajul sa iasa, pentru ca nu mai putea zbura. Si invatase sa iasa pe margine, pentru ca noi il luam pe deget si il puneam pe masa, cand mancam. A invatat asta foarte repede. Apoi, dupa ce ciugulea putin sau dadea o tura de masa, il duceam inapoi. Vazusem ca isi doreste sa stea mai mult in casa lui.

Acum o saptamana, cred ca a cazut din colivie si s-a lovit. Am crezut ca se prapadeste, dar si-a revenit. I-am mutat colivia jos, ca sa nu ii inchidem usile, i-am pus o treapta si asa mai iesea si singurel. Apoi l-am plimbat pe umar si, dupa o pauza mare, a incercat sa reinvete sa zboare. Se tinea cu ciocul si gherele de tricou si dadea din aripi. Mi-a trebuit ceva timp sa inteleg ce face. Apoi a avut o zi buna.

Aseara l-am gasit ascuns si aproape pierdut. Diana i-a spus ca si ea l-a gasit, pe la pranz, tot ascuns. Insa cand l-a strigat, a iesit si a venit. Cand l-am gasit eu, era tare slabit. L-am auzit dupa respiratie. L-am tinut in mana, apoi a venit Miha si i-a dat apa si s-a inzdravenit ca prin minune. A ciripit putin, a baut si mai multa apa si a mancat mult de tot. L-am pus in colivie, i-am mutat betele jos si i-am spus ca ii inchid usile cand nu suntem cu el, sa nu mai faca vreo parascovenie din aia si sa se piarda prin casa. Am crezut ca o sa fie bine.

Ii placea sa se curete pe umarul meu, si ma umplea de pene si caca, uneori. Dar nu ma suparam. Era o pasare mica, verde, cu capsorul galben. Dupa ce se curata el, ma curata si pe mine, pe la barba, prin par, prin ureche. Uneori ma curata doar pe mine, piuind incetisor.
Daca il tineam pe pietp in pat si impreunam mainile, venea sa se uite, piuind curios, sa vada ce e inauntru. Cred ca ii semana cu o casuta, cu un cuib intiparit in memoria lui de pasare mica, verde si cu capsorul galben.

Ii placea sa manance branza, paine, oua. Cel mai mult ii placeau pastele. Ii placea si ciorba, pe care o manca din lingura. Ii placea pepenele verde, marul si portocalele. Intai gusta, punand limba, apoi daca ii placea, manca si daca nu, avea un carait specific, de nemultumire. Dar pastele le manca de ziceai ca e dalmatianul din 101 dalmatieni.
Nu stiu de ce, cel mai mult ii placea sa manance asezat pe umar. Era mic si verde. Si avea capsorul galben. Si cand veneau prieteni la noi, zbura si se aseza in capul lor, dupa ce se obisnuia cu vocile. La mama ii placea mult si acolo isi mai facea si toaleta.

Cand isi dadea seama dupa alarma masinii, ca urmeaza sa ajung, iesea din colivie si facea ture prin casa, cantand, pana ajungeam eu sus. Era voios cand intram in casa si ma piuia tare, tare. Oare ce il mana sa faca asta? Pentru ca nu il intampinam cu mancare deloc. Doar cu vorbe, piuituri si fluieraturi, luat pe deget, plimbat nitel.

Ii placea sa stea si pe tastatura, sa se joace cu firele de pe birou, sa se joace si sa se sperie de scobitori. Venea cand il chemam. Nu venea pentru ca ii dadeam mancare. Venea pentru ca asa voia el.
Cand mergeam la baie, venea si statea pe polita de la oglinda. Avea acolo, alt prieten. Mai apoi, a descoperit ca poate sa darame toate lucrurile de pe polita, si facea exact cum fac si pisicile. Le dadea jos in chiuveta si era mandru. Ne-a si spart una. Se lupta cu pasta de dinti, cu samponul sau cu vreo cutie de crema, pana curata locul. Pe umar, il duceam si la oglinda de la cuier, sa isi salute si prietenul de acolo. Odata, tot plimbadu-se pe marginea uda a cazii, a cazut in apa. L-am lat repede si l-am uscat cu foenul, ca era fleasca. S-a speiat asa te tare ca doua ore nu s-a miscat din loc. Am crezut si atunci ca se prapadeste. Insa a tinut minte intamplarea si nu a mai cazut in cada.

Dormea dupa oglinda din colivie, cumva invelit cu ea. Mi-am dat seama tarziu de asta, abia cand a obosit si s-a culcat si in timpul zilei. Dimineata, la prima respiratie pe care o auzea, iesea de dupa oglinda, iar oglinda se lovea de colivie si facea un zgomot mai mare. Pana de curand, am trezut ca trage el cu ciocul, sa ne faca atenti ca ne-a auzit. Dar el ne auzea, si se trezea odata cu noi in ultimii ani.

Cand ieseam pe usa, avea un sunet pentru asta. Cred ca stia ca ramane singur. Aseara, dupa ce s-a inzdravenit, a trebuit sa plecam putin. Si cand am iesit, a cantat. Ne-am intors repede si era bine.
Stim ca a avut dureri in ultimele saptamani care au trecut, dar nu am putut lua decizia sa ii sfarsim noi viata. Si a fost bine, pentru ca alaltaieri a cantat mult. Pobabil ii trecusera durerile. A iesit si pe jos, s-a plimbat prin casa, a stat pe degete. A fost o pasare mica, verde, cu capsorul galben si cred ca a fost fericit. A stat cu noi aproape 14 ani. Trei vieti de pasare mica. El a fost mai puternic, a zburat mult, a fost iubit.

Azi noapte s-a prapadit. L-am gasit dimineata, cu ciocul strans de colivie, cu gherele prinse de zabrele, jos, intr-un colt, cub cutia de mancare, pe tricoul pe care i-l pusesem sa il protejam in caz ca mai cade de pe bete. Am vrut sa il iau cu mine, pentru ca pe la 1 il gasisem tot acolo. L-a tinut putin in mana si a vrut sa iasa. Am stiut ca vrea in colivie. Am crezut ca, asa mic, verde si cu capsorul galben, o sa o duca mai multe zile. Si l-am pus in colivie, pe tricoul mov. Dar… s-a prapadit.

L-am iubit toti. Si cred ca a stiut asta. Si el ne-a iubit. I-am spus Coco. Azi noapte Coco s-a dus. Cu ghearele stranse sub el si cu ciocul strans de zabrelele coliviei, pe jos. Nu a mai putut sa stea pe betele lui. Si noi nu am mai putut sa il intoarcem. S-a dus cu ochii deschisi, singur. Intr-un colt al coliviei, casa lui. Am simtit ca stia ca exist, ca era constient de prezenta mea. Stiu ca ma striga, raspundea cand il strigam si eu. Insa a plecat singur, pentru ca eu nu am fost cu el la sfarsit. As fi vrut sa fiu langa el cand a plecat. Oare ar vrut sa il tin in mana? Oare puteam sa mai fac ceva pntru el, sa nu il doara sau sa ii alin trecerea? Oare ar fi contat pentru linistea lui daca il mai tineam putin la caldura, daca ma simtea acolo?

Coco cel mic, cantaret, verde si cu capsorul galben…

Piuiiii!!