A dat Domnul și am pus mâna pe un televizor mai de vază, ca să zic așa. Adică unul din ăla cu contrast de stă mâța în coadă, luat la o reducere de la Flanco, atunci când au deschis un magazin nou în Mega Mall.
M-am trezit la 5 jumătate dimineața ca să pun mâna pe el. Când am ajuns la magazin, mai erau 10 inși la coadă. Insă am avut noroc. Ceilalți voiau tigăi și aparate de tuns. Mă rog, poveste veche.
Ideea e că, într-o zi, dau de canalul unui tip care se plimba prin Tokyo cu o cameră în mână. Am stat, fascinat și m-am uitat peste o oră la călătoria omului. Un orș în care nu există coșuri de gnoi pe stradă, în care trotuarele reflectî luminile magazinelor de zici că sunt oglinzi, nu asfalt, în care oamenii pareau destul de răsfirați, deși Japonia și perioada sărbătorilor de iarnă.
Acum 5 ani, pusesem un rămășag cu un amic. Ne propusesem ca în cinci ani sa mergem în Japonia. Lucru care nu s-a întâmplat, deoarece eu tot aici sunt.
Nu știu de ce mă atrage atât țara aia. Poate pentru că este ceva total diferit de ceea ce am experimentat eu până acum? Poate pentru că acolo, respectul e forma de artă? Limba? Lost in translation?
Din nefecicire, șansele să ajung pe meleaguri japoneze sunt destul de mici. Biletele de avion sunt inimaginabil de scumpe, iar cu alte mijloace de transport faci o viață până in Honshu.
Cazarea nu e o mare problemă: pentru trei persoane am gasit aici, la KASA SHINJUKU HOUSE, aproximativ 1.000 euro pe 10 nopti, trei adulti. Insă transportul ne costă peste 4.000. Plus 2.000 pe acolo, toată tărășenia ajunge la 7-8.000 de euro. Mă cam doare.
Dar, la birou, pun canalul omului în fundal și lucrez. Este relaxant.
