M-am urcat pe motocicleta prin 2014. Probabil ajunsesem la o vârstă la care am simțit ca era încă un pas înainte pentru a-mi demonstra ca încă am sangue in instalație. Sau, poate, voiam drumuri lungi doar cu mine, în liniste. O combinație? Încă încerc sa îmi dau seama.
Mi-am luat prima motocicleta, albastra, frumoasa. Apoi încă una, la fel de frumoasa, portocalie. Am avut incidente cu ambele, unele mai prostești decât altele. Unele doar cu sperieturi, altele cu spitalizării și procese. De fiecare dată, la un incident grav, îmi dădeam dadeam seama de fragilitatea omului. Cat de subțiri suntem. De fiecare data am lăsat ghidonul și de fiecare data m-am întors la el. Mi-am spus, de fiecare data, ca nu eu sunt cel care a generat evenimentele. Era un fel de incurajare, o scuza, o justificare pentru faptul ca întorceam cheia în contact și apasăm pe schimbătorul de viteze știind ca la următoarea curbă sau intersecție putea apărea ceva nu as putea anticipa ca o sa apara.
Între timp, a fi pe motocicleta, pe drumuri sinuoase, prin păduri, peste munți sau prin jungla orașelor, a devenit o parte din mine. Am întrat puțin mai adânc în comunitatea moto, mai ales cea virtuala. Am descoperit nebuni care nu se conformează regulilor societății, care încă mai știu sa rada cu gura pana la urechi. Oameni care știu sa iti dea un sfat, dar care pot face mișto de tine în asa fel încât sa va prăpădiți de ras împreună. Oameni simpli, complicați, ca retrăiesc, care au pasiuni.
Știu și oameni trecuți prin accidente grave. Pe unii i-am cunoscut, despre alții am citit. Unii s-au oprit, alții, mai mulți, mult mai mulți au mers mai departe.
Ce ne face sa mergem mai departe? Ce diavol ne mana sa urcam in sa după ce aruncam carjele și cadrele pentru mers? De ce nu ne putem opri? Oare trăim cu gândul ca noua nu ni se poate întâmpla? Credem ca vom avea ieșire, data viitoare, și vom apuca sa povestim intâmplările la o bere?
Pe Cristian Predoi l-am găsit pe internet, printre cei mulți pe care i-am urmărit și de la care stiu ca am prins câte ceva: Motojitsu, Canyonchasers, Fortnine, Mc rider, si altii cativa.
Am observat repede ca e fan BMW. Și i-am scris iar el a răspuns, decent, frumos. În asa fel încât sa nu mai existe o cale de atac pe subiectul asta. Nu s-a supărat. Din contra! A venit cu argumente scurte și clare. Avea timp si pentru alte mărci, însă întotdeauna era un dar legat de ele atunci când le compara cu un model BMW. Dar pot spune aici ca atunci când observa ceva notabil la alta marca de motocicleta, nu ezita sa spună lucrul asta. Insa motocicletele marca BMW sunt marea lui dragoste.
Timpul trece, și eu dau de călătoriile lui din afara tarii. Și îmi dau seama ca omul este un motociclist adevărat. Cu cuvinte puține, descrie toate momentele importante din călătoriile lui. Insa poți sa ii citești bucuria în ochi, în gesturi, de fiecare dată când vorbește.
Urmărind-ul, am remarcat cât efort pune în materialele pe care le publică. A deschis un business, unic în România. Pe lângă el, toți ceilalți vloggeri sunt niște amatori.
Mi-am dat seama, urmărindu-l, că dacă vrei sa faci ce a făcut el nu îți trebuie numai curaj. Îți trebuie multă îndemânare, mult talent, multă multa experiență. E un tip calculat, asa am văzut eu. Un om care știe limitele motocicletelor pe care le conduce, un om care știe sa stoarcă din ele și ultima picătură de putere și manevrabilitate.
Din păcate, Cristian Predoi s-a prăpădit. A luat cu el multe idei și multe povesti. Ne-a lăsat atât de multe povestiri, sfaturi și imagini care, pentru mulți dintre noi inseamna ceva.
Am scris cuvintele astea pentru ca vestea trecerii lui m-a întristat foarte tare. M-am gândit, ca mulți alți oameni, că dacă i se poate întâmpla unuia dintre cei mai buni dintre noi, ni se poate întâmpla și nouă. E o chestiune de timp. Este trist când nu ai a doua șansă. Este trist pentru cei care rămân. Întâmplări ca asta, trebuie sa iti nască gânduri serioase, sa aprindă becul de alarmă, sa ne facă mult mai atenți și cumpătați. Niciodată, în nicio situație, riscul nu poate fi zero. Insă ține de noi să îl ducem cât mai aproape.
Drumul lui Cristi Predoi s-a oprit aici. Iar altul ca el nu vom mai întâlni.
De-acum trăiește prin oamenii care l-au cunoscut, și astfel nu va fi uitat
Ce i-a lipsit lui Cristian, si de ce au avut parte altii care poate au avut accidente si cazaturi mult mai grave, din care au scapat totusi vii/nevatamati, a fost o farama de noroc: daca accidentul s-ar fi intamplat cu o secunda mai devreme sau mai tarziu, cat sa apuce sa treaca masina de pe contrasens, probabil ar fi alunecat pe asfalt si pe iarba, fara sa pateasca mare lucru, mai ales ca era complet echipat, ceea ce l-a ucis a fost impactul cu masina, combinatia dintre fortele celor doua vehicule. O secunda de ghinion, asta e diferenta intre viata si moarte.
De doua zile exact la asta ma gandesc. La ghinion si noroc. Si am ajuns sa cred ca e nevoie de mai mult noroc si mai putin ghinion. Asa a fost sa fie, din nefericire.