Cand moare cineva ești trist nu pentru că a murit, ci pentru că nu îl mai poți vedea niciodată. Ești trist pentru că ți-ai propus să te vezi cu omul ăla de multă vreme și n-am mai apucat. Poate a avut treabă, poate tu ai avut treabă. La căpătâiul lui iți spui că nu vei mai repeta asta cu niciun prieten. Dar o vei face, pentru că nu ești capabil să te organizezi, să îl faci să ințeleagă că vrei să-l vezi pentru că ți-e bine cu el, pentru că il apreciezi și pentru ca te simți altfel în compania lui.
O să uiți tot ce ai simțit când ai realizat că din moarte nu te mai întoarce nimeni și că orice ai face, pe omul ăla nu îl vei mai auzi niciodată în realitate. Viața o să meargă înainte pentru tine, iar la următoarea despărțire o să gândești la fel.
Azi am aflat că a murit Greuceanu. A murit în somn, fără să simtă nimic, după cum spune legistul, ca o consolare pentru familie. Am aflat că a vorbit cu Avata înainte să meargă la culcare. Așa spunea soția lui, care ne știe pe toți dupa nick-uri. L-am întrebat odată, dacă îmi amintesc bine, cum îl cheamă. Și mi-a spus că îl cheamă Greuceanu, și atât!
M-a anunațat Alexino. Avea o voce de am crezut că a dat peste cineva pe trecerea de pietoni.
Greuceanu era un tip cu un simț al umorului superdezvoltat. Ultima dată când am vorbit online, acum 2-3 săptămâni, așa rămăsese. ”Băi, stai să vedem ce mai e și ne întâlnim.” Am vorbit de fotografie și despre telefonul pe care tocmai și-l cumpărase: ”Băi Musashimaru, face telefonul ăla niște poze, de rămâi tâmpit!” și ne-a spus să mai intrăm și noi, acolo unde stătea el mai mult. ”Bă băieți, mai vorbim și noi, mai rădem…” Te făcea să râzi din orice rahat. Și cred că râsul tău îi făcea plăcere.
Astăzi am fost trist pentru că nu am insistat mai mult să ne vedem.
Am așteptat să văd ”ce mai e”, până am ajuns la momentul la care nu ne mai putem întâlni niciodată.
Eu l-am văzut azi, dar el nu mai știe asta.
Rămas bun, mane! Nu ma așteptam să pleci așa devreme.