Lumea îi plânge pe cei prăpădiți zilele trecute în Afganistan.
Ai văzut, mă, au murit doi oameni, i-au măcelărit ăia! aud, cerându-mi oarecum, sa rezonez cu tragedia.
Evident, m-am enervat, și am luat-o pe rand:
1. Îi cunoșteai pe cei doi?
– Nu!
2. De ce crezi că au plecat acolo?
– I-au obligat aștia!
– Nu, nu i-a obligat nimeni. Au aplicat și au plecat acolo pentru ca primesc bani mai mulți!
3. Da, de-aia au plecat, că nu le mai ajung banii în țară!
– În momentul în care pui viața ta într-un taler și o soldă mai mare în celălalt taler și spui ca sunt în echilibru, atunci problema morții tale devine numai a ta.
4. Îi ajutau pe “afganistani” să devina profi, să se apere de teroriști și, mai ales, să-i oprească acolo!
– Probabil că da, ar fi contribuit la oprirea câtorva teroriști. Dar hai să ne gândim de ce au ajuns acolo? De ce sunt teroriști? I-a creat cumva statul român? Au apărut ca urmare a acțiunilor întreprinse de România? Nu! Și atunci, ce căutau ei acolo? Căutau bani, asta căutau.
Ei, ai aflat de ei din ziare sau de pe net. Dacă nu mureau, se întorceau bine-mersi, mai bogați cu cateva zeci de mii de EURO/USD!
Și te întreb eu, de ce să le plâng de milă? De ce să mă împovărez cu tragedia familiilor lor? Și-au asumat un risc! Nu prea am de ce.
Vrei să vezi oameni nenorociti? Du-te în satele din România, caută-i pe cei care n-au ce să mănânce, pe cei care au pensie de tot rahatul și n-au cu ce să-și plătească medicamentele. Pe cei rămași singuri pe lume, de care nu mai are nimeni grijă. Cei care nu se mai pot descurca în viața asta. Pe ăia plânge-i, nu pe băieții aștia doi care au murit departe, în Afganistan.
Pace!
