Țin minte ziua în care am dat 25 de lei să ma uit printr-un telescop, la Universitate, către Lună. Și cum doamna care avea telescopul, îl tot mișca, pentru că Luna se mișca și ea. Primul pas către o imagine mai clară a acestui Univers.
Ani mai târziu, am făcut aceeași demonstrație unei femei care era angajată să protejeze pista de atletism Lia Manoliu, și care nu voia să mă lase să fotografiez o Lună plină. Mi-a plăcut uimirea ei când a văzut cum Luna se mișca pe ecranul aparatului de fotografiat.
Întotdeauna m-a fascinat cerul. Am încercat să văd cât mai departe, cât mai multe detalii.
Țin minte cum a fost prima zi în care mi-am dat seama că luminii i-au trebuit milioane de ani, în unele cazuri, să ajungă la mine. Și pentru că știam ca viteza ei e destul de mare, mi-am dat seama ca Universul ăsta e măricel și el. Când am făcut legătura între viteza luminii și timp, eram în fața blocului, în Militari, cu Niță Dorel si cu Papiciu. Ne holbam la cer, ne minunam ca stelele clipesc și încercam să ne expunem teoriile copilărești.
Astăzi am văzut un documentar care m-a pus pe gânduri: în primele sute de mii de ani, Universul era un glob de plasmă, din care lumina nu iesea. S-a răcit puțin, atomii s-au format și au apărut lucrurile pe care le știm astăzi.
Câteva întrebări mi-au aparut în cap. Ca să creezi ceva care are dimensiune, îți trebuie un spațiu. Universul a apărut într-un loc, s-a extins într-un spațiu. Adică n-ai cum să pui un atom undeva, fara sa ocupe un spatiu. Ce a fost înainte de Univers? Dacă Universul nu e infinit, în ce stă el, așa, finit cum e? Ce fel de spațiu ocupă?
V-ați gândit vreodată în termenii aștia? V-ați întrebat de ce realitatea e așa cum e? Grele răspunsuri, pot să spun. 🙂