Vi s-a întâmplat vreodată să cunoasteţi un om care, la câteva zeci de minute de la eveniment, să vă întoarcă universul pe dos?

Vi s-a întâmplat vreodată să vă daţi seama ce se ascunde în spatele vorbelor unui om, după ce l-aţi auzit vorbind cu patima doar câteva minute?

Alina este o fată frumoasă, cu ochi albaşti. Albasti si iscoditori. Nu orice albastru.  Albastrul ăla de mare pur,  intens.  Alina are o privire pătrunzătoare. E o fată cu o energie debordantă. O fată care râde din tot sufletul la cel mai mic stimul. Care se bucură, cred eu, că poate rade.

Stai putin, stai! Nu, nu! Alina nu este o fata. Alina este o femeie! Alina este o femeie care a luat asupra ei nenorocirea altora. A luat-o, a aruncat-o înauntru şi acolo, ea,  nenorocirea,  hrăneste un monstru.  Un monstru care se străduieşte să lase din Alina doar o coajă care să dea volum corpului ei. Un balaur cu multe capete,  care  se hraneste şi cu viaţa ei si care vrea să-i stingă flacăra aia vie.

Alina îl cunoaşte.  Ea l-a născut,  ea l-a hrănit,  ea ştie ce-i face bine.  Ea a crezut că  dacă balaurul este copilul ei, îl va putea controla.  Îl va putea educa.  Îi va putea comanda aport,  îl va putea trimite să alerge,  legat cu o lesă zdravănă,  în aşa fel încât să nu se poată atinge de nimeni. Dar mostrul a crescut prea mare.  Este prea periculos,  şi Alina nu poate lăsa garda jos. Nu-l poate lăsa liber nicio secundă.

Nimic nu prevestea ce avea să mi se întâmple în ziua aia. Ziua în care m-am uitat la mine.

Alina a vorbit despre speranţă, a vorbit despre scop, a vorbit despre oameni care urla după ajutor. Iar urletele lor pot fi auzite numai de oameni cum este Alina. A vorbit despre oameni care conştientizează că sunt altfel. Că nu sunt normali, că nu se pot ajuta singuri. A vorbit despre neputinţa ei de a-i face, din nou, oameni normali.  Dar şi despre bucuria pe care o încearcă atunci când le uşurează viaţa. Poate cuvintele ei au vrut să spuna alteva. Dar vocea, tonul vocii, a spus altceva.

Alina a vorbit şi despre mine. Şi m-a facut să plâng ca un copil.

De fiecare dată când încercam sa-i spun ceva, cuvintele mi se opreau în gât. Nu eram capabil să articulez niciun sunet. Pentru ca mi-am dat seama ca monstrul din mine, balaurul meu, începe sa prinda puteri. Iar eu nu ştiu cum să fac sa îl opresc, să îl arunc înapoi de unde a venit. Alina m-a privit în ochi si mi-a spus: speranţă există pentru toată lumea. Uită-te la mine! Vezi sabia din mâna mea? Eu lupt. Eu pot!