Suntem oameni si relationam. Relationam acasa, cu parintii nostri, cu copiii nostri, relationam cu bunicii, cu vecinii din bloc sau de peste gard, cu prietenii, relationam cu oamenii de pe strada, cu prietenii prietenilor nostri, cunostinte virtuale, aflate la mii de kilometri departare de noi, cu colegii de serviciu, cu sefii sau cu angajatii nostri.
Asa sunt oamenii, relationeaza. De ce facem asta? Pentru ca asa ne imbogatim cunostintele, asa ne simttim apreciati, ne putem arata realizarile, putem sa ne exprimam iubirea, emotiile, putem sa impartasim din experienta noastra si altora, putem oferi un punct de sprijin sau putem gasi, la randul nostru, un punct de sprijin.
Nou nascuti, urlam dupa mancare, cand ne doare ceva, cand trebuie sa fim schimbati.
Mai tarziu, incepem sa avem modele, vrem si noi sa fim la fel, cu acelasi sclipici in par, aceeasi adidasi, aceeasi bicicleta sau role. Vrem sa fim mereu in frunte, sa impresionam o fata, un baiat sau o gasca de prieteni. Vrem sa fim recunoscuti pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce putem face si pentru ceea ce facem.
Vrem sa obtinem lucruri pe care, singuri, nu le-am putea obtine. Vrem sa apartinem. Vrem sa avem oameni aproape, sa-i tinem langa noi, sa ne bucuram de ei.
Vrem multe! Si, in cele mai multe cazuri, esuam lamentabil.
Esuam pentru ca nu suntem capabili sa vedem in alb si negru, pentru ca nu putem spune lucrurilor pe nume.
Esuam pentru ca avem asteptari, asteptari pe care ni le-am dori indeplinite de catre cei din jur. Asteptam sa ne inteleaga, asteptam sa ne aprecieze, asteptam sa ne vorbeasca si sa relationeze cu noi, asteptam sa se comporte intr-un anume fel, asteptam sa ne dea, asteptam sa ne ia, asteptam sa faca ei primul pas.
Dar uitam sa spunem ce vrem, asa cum trebuie. Uitam sa punem punctul pe i, in asa fel incat sa nu lasam nicio urma de indoiala. Ii lasam pe ceilalti sa gandeasca pentru noi, sa aleaga pentru noi. Ar fi de zeci de ori mai usor daca am pava drumul si am acoperi toate gropile pline de incertitudine.
Vreau!
Imi doresc!
Acum, maine, peste doua zile!
Da!
Nu!
Pleaca!
Vino!
Este atat de simplu si, totusi, atat de complicat. Cu siguranta ca, odata timpul trecut si lucrurile asezate, privind in urma o sa spunem: daca as fi facut asa, s-ar fi intamplat toate minunile alea interesante.
Si, ca sa ne scuzam ca nu s-au intamplat, o ne mintim ca asa a fost sa fie!
Ne trebuie putin curaj, un gram de responsabilitate. Trebuie fim indrazneti!
Pentru ca, pana la urma, oricat am incerca sa ne ascundem, dorintele noastre tot vor vedea lumina zilei.
Intr-o forma sau alta.
