A fost o vreme cand cea mai mare dorinta a mea a fost sa am o basculanta. De-alea de plastic, cu cabina rosie si bena galbena sau invers. Mi-am dorit atat de mult una incat ai mei mi-au cumparat-o.
Cred ca se saturasera sa ma auda chiraind in fiecare zi.
De ce vroiam basculanta aia? Sa fac macel!
In secunda doi, i-am legat o sfoara – avea o chestie, asa, in fata – si m-am dus sa ma tamponez cu un vecin.
Am facut-o praf! A aluia era din plastic moale, elastic, a mea era din plastic dur, casant. La cel mai mic soc, o bucata din ea sarea pe jos.
Nu mai stiu daca mi-am luat omor, dar imi amintesc ca tata a incercat sa o repare folosind banda izolatoare neagra!

Azi am fost sa fac poze unui alt fel de tip de masina de jucarie: masini de jucarie pentru oameni mari.
Am un amic, Ghiauru’, care e intr-o schema pe subiectul asta. Impreuna cu 4-5 prientei de-ai lui, au construit o pista intr-o cladire de langa IMGB si se duc acolo in weekend sa se dea cu masinile.
Scule, cu amortizoare, stopuri, viteze, cauciucuri, telecomenzi, tot tacamul.

Am asistat la reparatia unui amortizor. Scos din masina, desfacut, scurs ulei, curatat, bagat ulei, asamblat, pus pe masina! Service auto in toata regula!
Habar n-am daca merita. Dar daca te simti bine, merita! Ei se simeau bine, iar mie mi-a placut.

M-am dus sa fac poze. In cel putin una, am avut impresia ca jucaria aia e o masina reala.
Cand am plecat, un tata tocmai cumparase asa ceva pentru copii lui. Am coborat impreuna cu liful, iar la desparire i-am urat sa o stapaneasca sanatos!
El, putin rusinat, zice: multumesc, eh, e pentru astia mici… Da’ si pentru mine! :))