Nu sunt un tip bisericos. As putea spune ca nu prea cred intr-o divinitate dupa chipul si asemanarea omului. Daca exista ceva divin, cu siguranta ca forma este inimaginabila.
Insa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, nu numai de pe meleagurile romanesti, simt ceva, domnule! Nu stiu ce, nu pot sa definesc, dar clar este ceva. Poate imi dau seama cat suntem de mici si cat ne chinuim sa ajungem pe inaltimi cat mai mari. Poate simt apasarea faptului ca oamenii din biserica pot crede si eu nu. Nu stiu…

Am avut ocazia sa discut cu cativa preoti despre lucruri lumesti, nu despre lucruri bisericesti, si pot sa spun ca oamenii aia sunt altceva. Bogdan, amicul meu din copilarie, s-a facut preot in urma unui vis. N-eam intalnit dupa multi ani si l-am intrebat: ce te-a apucat ma, nebunule, sa te faci popa? A spus ca a visat ceva si, a doua zi era convins ca asta trebuie sa se faca.
Un alt prieten de-al meu imi povestea cum se transfera harul lui Dumnezeu la hirotonisire. A reusit sa expuna atat de convingator lucrurile incat am fost fascinat si miscat.

In uma cu cateva zile, am participat la o sfestanie. A fost o premiera, nu stiam la ce sa ma astept. Sa fiu sincer, am ajuns acolo si pentru ca oamenii din jurul meu care au cerut slujba, cred in ea. Mi-am aratat respectul pentru asta.

Preotul statea in fata unei masute care avea pe ea busuioc (cred), un vas cu apa si o cruce de lemn si a vvenit insotit de o maicuta S-a citit din Biblie, s-a cantat, lucruri normale la o astfel de… manifestare.

In fine, dupa toata slujba, slujba care a durat in jur de 30 de minute, preotul a ridicat mainile in sus si a zis ceva de genul: Doamne, sfinteste apa asta!

Si a sfintit-o!