Lost in translation, cu Scarlet si Murray, film din 2003

Lost in translation…

Dacă e să fiu cinstit, și sunt, în 2003 n-as fi înțeles nimic din filmul ăsta. Ba chiar m-as fi și enervat că se termină fără ca unele chestii să se întâmple.
Întotdeauna am fost de părere că trebuie să ai un mentor în viață. Un prieten adevărat, care să apară la timpul potrivit și să-ți povestească că nu e nimic în neregulă cu tine, și că totul o să aibe sens într-o zi, fără să emită vreo judecată. Puțini au șansa să se lovească de un asemenea om.

Începe cu fundul lui Scarlet. Dar nu va impacientați, că nu asta e ideea. Fundul nu se vrea erotic, deși așa pare la început. Nu! Scena e doar momentul ăla din viață, când totul era perfect! Erotismul… lipsește cu desăvârșire din film. Lucrurile sunt mult mai adânci. Doar a luat Oscar pentru cel mai bun scenariu original.

Scarlet e o tipă căsătorită de vreo doi ani, cu un tembel care aleargă toată ziua după unii, să le facă fotografii. E pierdută în Tokyo, la fel ca Bill Murray, care ajunge în mărețul oraș, să facă prezentă pentru o reclamă la whiskey. Un tip elegant, trecut bine de tot prin viață, cu repere morale bune, aș putea spune.
Se intersectează amândoi pe holurile hotelului și ajung să iasă în orașul ăla minunat, pe care o să-l vizitez într-o zi!

Amândoi cu probleme cu de adaptare la fusul orar, amândoi singuri în Japonia!
Și ies, și se leagă unul de altul. Fiecare căutând în celălalt o viață pierdută sau care încă nu a venit. Fiecare oferind și primind totul, știind că se va termina în câteva zile. Și chiar dacă nu s-ar termina, cel mai frumos moment e prezentul!
Mi-au plăcut secvențele în care fiecare își dădea seama că îl are pe celălalt. Și era de-ajuns. Fără nevoia de a mai face încă un pas. Pas care nu ar fi adus nimic în plus.
Just knowing, it was enough.

Filmul are happy end. Ar fi fost crud să se termine cu 5 minute mai devreme. Însă scopul scriitorului tocmai ăsta a fost: să îți arate că niciodată nu e târziu să mai trăiești puțin, ca la 20 de ani dar cu mintea de acum, când vezi lucrurile altfel, când umbra se apropie. Pentru ca știi ca e posibil ca asta să fie ultima oară cand poti trăi. Și vrei!
Iar orașu ăla!!! Duoamnee! Dacă m-aș putea teleporta, cuvintele de la final, de acolo ar fi așternute!

Coloana sonora de exceptie, a fost pe gustul meu, împachetând totul.
Iar zâmbetele de la sfârșit… nu cred că putea avea un final mai bun!

7.7 pe IMDB. Eu i-am dat 9!

The East

Hey, are you awake
Yeah I’m right here
Well can I ask you about today

How close am I to losing you
How close am I to losing

The East… M-a prins pe picior de adormire. Tocmai mă băgasem în pat, după o zi obositoare cum numai eu știu să îmi fac, și zapam în căutarea unui somnifer.
Am dat de filmul ăsta, care tocmai începuse pe ProTV. Știți cum e cu ProTV-ul? Reclame la fiecare sfert de oră. Însă mi-a plăcut așa de mult, că am suportat ca un film de o două ore să dureze trei ore!

Am prins de la o fază în care o tipă încerca să se angajeze pe nu știu ce post. Nu mi-am dat seama de la început ce se întâmplă. De fapt, primele imagini au fost interesante. Un fel de ”dacă mi-ai scos un ochi, eu o să iți scot doi”. Lucru care m-a atras. Despre asta, mai târziu…

The East e un film despre neputință. Despre niște oameni care încearcă să se lupte cu nedreptatea, după ce alți oameni i-au lovit, într-un fel sau altul. E un film despre corporații, despre intoxicare, despre mizerii acoperite.
Un film despre cum oamenii care fac rău, ajunși în fața răului, sunt tot oameni. Însă, odată ajunși acolo, pot fi făcuți să înțeleagă. Oamenii răi, care cred că dacă lor nu li se întâmplă nimic, restul nu contează.
E un film despre luptă prin orice mijloace. Un film despre oameni care fac mai mult decât să iasă, de exemplu, în Piața Victoriei.
M-a lăsat cu multe întrebări. Nu întrebări despre veridicitatea celor povestite în film. Ci cu întrebări despre ce dracu putem face să scăpăm odată de manipularea și experimentele la care suntem supuși, ca societate.
Astăzi, de exemplu, ascultam o reclama la Bixtonim. Clik aici si mergeți la efectele adverse.
Mă învăța reclama cum să ma dopez 7 zile cu nenorocirile alea. Și mă avertiza că dacă după șapte zile nu simt îmbunătățiri, să merg la doctor.
Nas înfundat? Ia niște Bixtonim, futu-te-n gură! E bun! Îți trece! Dar dacă nu îți trece, du-te la medic, vierme!
Cam așa sună, în traducere liberă, reclama la Bixtonim. Nu îți spune nimeni că poți căpăta dependență, că poți da în altele mai grave. Ca în film, când un personaj povestea că a fost nenorocit de un antibiotic și nu are ce să facă. Efectele adverse erau trecute pe prospect. Te omoară legal, înțelegi?

Niște oameni au ales să acționeze radical. Doi ochi pentru ochi. Nu știu dacă să-i învinovățesc. Cred că, în adâncul meu, nu am cum să o fac. Pentru că sunt de aceeași părere. Fără folosirea forței, nu se schimbă nimic. Cu vorba bună nu mai obții rezultate.

Roșia Montană și cum voiau ei să exploateze resursele alea folosit cianuri? Toată lumea le spunea că nu e OK, dar lucrurile mergeau înainte. Pe cine ar fi interesat dacă acolo se producea un accident ecologic? Pe nimeni, pentru că oamenii, nu-i așa, erau mutați de mult din zonă. Animale, plante? Ne pișăm pe ele! Natura se regenerează! Să moară mă-ta!!!
Gaze și petrol prin fracturare? Noroc că au ieșit țăranii cu furci și topoare. S-au oprit corporațiile și nu am mai auzit de povestea asta!

Cât de mult poți face ca măcar oamenii din jurul tău să înțeleagă că dacă ei nu vad efectul aruncării la gunoi a 10 pungi de plastic pe an, nu înseamnă că nu există?
Cum poți să îi ajuți să vadă că nu e OK sa consumi resurse inutil? Resurse de orice fel, de la ambalaje, combustibil și până la mâncare.
Cum să înveți ca nu trebuie să cumperi mai mult decât ai nevoie, în așa fel încât să nu fii nevoit să arunci la gunoi?
Despre asta este The East. Despre un om care înțelege și care alege să se revolte! Și care, deși aproape vede imposibilul, ajunge să lupte. Nu așa cum as fi vrut. Și, totuși, fără relele de la început, poate că schimbarea în el, în om, nu s-ar fi produs.

Te rog frumos, nu mai face rele! Poate că tu nu o să vezi efectele relelor tale. Însă adunate cu altele, încă 100 de milioane de rele, un Everest de rele o să apară lângă gardul tău. Fie că vrei, fie că nu vrei.

Trailer-ul de mai jos face ca filmul să pară mai violent decât este. Luați-vă o pauză de două ore. Poate găsiți exact triggerul de care aveți nevoie.

Prințesă Leia, Forța fie cu tine!

Am dat cu ochii de ea în Războiul Stelelor, film pe care mi-a marcat copilăria. Evident, I had a crush! Îmi placeau cozile alea înfășurate peste urechi, îmi plăcea cum vorbește, abia așteptam să vad povestea de dragoste cu Han, și am fost topit cănd i-a spus că il iubește, înainte să-l înghețe Darth Vader.
Acum Leia a murit, la 60 de ani. A trecut prin perioade grele, abuz de droguri sau alcool, nu mai știu exact, iar astea se vedeau in fizicul ei. Abia am recunoscut-o în ultimul Star Wars. Nu zic că actorii ceilalți nu erau schimbati, dar poate și faptul că pe ea nu am mai văzut-o în alte filme, a contribuit la uimirea mea.

Fare well, Carrie! May the Force be with you, always!

False asteptari

Am avut o discutie interesanta cu un amic, care mi-a spus ca motivul pentru care ne facem rau este ca avem false asteptari.Am vrea ca toata lumea sa fie pe gustul nostru, sa gandeasca la fel ca noi, sa iubeasca acelasi tip de activitati, sa asculte aceeasi muzica, sa doarma…

Citeste mai departe

Imi esti prieten.

http://www.topdreamer.com Imi dedici o parte din timpul tau.Ma asculti. Si ma asculti fara sa ma faci sa simt ca sunt in fata unui juriu.Imi amintesti mereu ca am si eu puncte forte.Ma ajuti sa ma vindec atunci cand sunt ranit.Imi spui adevarul cand asta ma ajuta. Si nu mi-l spui,…

Citeste mai departe