KFC România

KFC, ăia cărora prin nuștiu ce țară le-a fost interzis să mai folosească denumirea de pui în meniurile lor. Acum dacă e doar un zvon, asta nu mai știu.
Știu doar că azi am intrat, după multă vreme, intr-un restaurant KFC. Ala dintre Râmnicu Sărat si Dristor Kebab.
In Cloud Atlas, e un restaurant asemănător, Papa Song. O imagine dezolantă, după ce se sting luminitele alea frumoase. În el lucrau niște sclavi, creați artificial. Până la urmă, unii descoperă că tot oameni sunt și ei!

Ei, cam asta e imaginea pe care am vazut-o azi in KFC-ul ăla. Nu mă întrebați ce am căutat acolo.
Intru și observ oameni care comandau la niste touchscreen-uri uriașe. Era o bucată de tipă, frumos vopsită, care mă întreba dacă nu știu unde sunt sosurile. Sora mea, e prima dată când văd așa ceva intr-un asemenea local.
Am lăsat-o nedumerită, cum nu prea îmi stă în caracter, și am fugit către tejgea, să caut salvarea! Fata de acolo îmi spune că ”numai la aparate se poate face comandă!”
Stăteam ca prostul și mă întrebam, la fel cum am făcut și in Auchan, că dacă oamenii vor fi inlocuiți cu ecrane, cine pula mea o să mai aibe bani de cumpărat din magazinele voastre? O să vedem ecrane așteptând la rând, să bage o chiftea prin intrarea USB? Un suc pe la alimentare?
Comandăm și aflăm că fără card, trebuie să mergem la casă să platim. La casă ne întreabă aceeași domnișoară dacă avem bonul cu comanda! Dă fuga la ”aparat” și recuperează bonul. Plătește! Află că trebuie să aștepți până când te strigă aceeași domnișoară.
Adică te așezi la masă și aștepți să o auzi pe tipa aia: nouaăăăsuteepatru!!, nouăăăsutezece!, nouăăăsutedoi! Ești strigat, mergi să ridici ce ai comandat! Lumina din tavan vine din lămpi ecologice, d-alea de care am eu în debara. Pe un perete era proiectat, cu culori șterse, un joc pentru copii. Lângă mine, un tip se îndopa cu un burger, ascultând cine știe ce muzică dintr-un iPhone alb. La ”aparate”, se certau doi tipi. Unul, mai violent, a dat cu pumnul într-un ecran. Pentru o clipă s-a făcut liniște.
Mesele sunt atât de mici încât te simți ca naiba. Vrei să pui coatele pe masă? Trebuie să muți vecinul mai departe!
Nu mă întrebați de ce am rămas acolo!
So, în liniștea ocupată doar de muzica din tavan, de urletele ălora care se certau și de întrebările celor care încercau să comunice cu ”aparatele”, suava voce striga numere. Așa a făcut jumătatea de oră cât am stat eu înauntru. Și cred că așa ar făcut toate cele 8-9 ore pe care le-a petrecut în schimb. Poate ar trebui să își dea seama că în viața reală încă nu am ajuns la sclavia din Cloud Atlas, și să plece în altă parte! Să facă ceva cu viața ei, nu să stea să strige numere!
Și mai înțeleg un lucru. De fapt e chiar o confirmare: corporațiile sunt interesate strict de profit. Degeaba se laudă ei cu ”lasă restul în cutie și noi donăm la orfani trei mese pe zi”. Îi doare fix in curul ăla mare și roșu de oameni.
Banul, tată! Ți l-au luat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *