Colectiv

Mi-au trebuit trei încercări, dacă nu mai multe, sa termin articolul scris de fata asta. De fiecare dată când citeam, imi aminteam părți din viața trăită de mine în spital. Nu se apropie deloc de oroarea prin care au trecut oamenii ăia, arși în nenorocitul ăla de club.
Îmi aduc aminte cum mă înțepau și pe mine încercând să pună branule care ieșeau după câteva ore, cum m-au tăiat pe masa de operație cu doză insuficientă de anestezic, cum am agonizat ore in șir pentru că mi s-a trezit prea devreme corpul. Totuși, sunt la milioane de kilometri depărtare de ceea ce au pățit ei.
Si îmi spun că nu trebuie să se mai întâmple așa ceva. Îmi spun că ar trebui să ne luăm de cei care distrug vieți pentru că pe ei nu îi interesează. De la ăla care aruncă gunoi pe stradă că vrea să iși țină mașina curată, la funcționarul public care își bate joc de tine, și până la omul care fură ca să aibe mai mult.
Piedone, sau cine a aprobat funcționarea nenorocitului ăla de club, patronii care nu s-au găndit că o tragedie se poate întâmpla și cei care s-au gândit la asta dar nu au spus nimic, Ministrul Sănătății care se dădea rotund că avem tot ce ne trebuie… Toți sunt vinovați, toți trebuie să plătească. Și următorii care permit ca lucruri grave să se întâmple, trebuie să plătească.

Somnul rațiunii naște monștri…

Găsiți aici postarea la care fac referire. Și îmi doresc din tot sufletul ca atunci când vedeti o deviere, oricât de mică, să o sancționați cu tărie… Alfel, dacă lăsăm lucrurile așa, ele vor deveni normale. Și la următoarea execuție colectivă o să ne amintim că am fi putut face ceva.

Trăim într-o țară bolnavă dar vindecarea ei pleacă de la noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *