Am avut un prieten

Câți dintre voi au avut un prieten bun în copilărie? Prieten cu care să fi stat ore întregi povestind, jucând toate jocurile pământului, alergând pe străzi, chiulind de la școală sau fumând pe ascuns, să nu afle părinții? Prieten care și-a lăsat amprenta în omul care ai devenit!
Eu am avut mai mulți. Și cred că și voi.

De la cei mai apropiați, am avut și de învățat. În general, prietenii de la care ai de învățat, sunt mai mari decât tine. Au trecut prin mai multe și te pot ajuta să sari niște etape.
Am avut un prieten care era un povestitor desăvârșit. Era mai mare decât noi, nu cu mult. Dar destul de mare încât ai lui să-l lase să meargă singur la film. Venea de-acolo și ne povestea iar noi ne simțeam ca și cum am fi fost în sala de cinema. Si-l rugam să facă asta de multe ori: hai, mai povestește-ne odată faza aia!
Era și un bun desenator. Cel mai frumos desena cai. Amândurora ne plăceau aventurile cu indieni, filmele cu Arnold si Rambo, și citeam cu placere Winetou, cărți pe care îl rugam pe tata să le împrumute de la un coleg de-al lui, vecin cu noi.
Citeam și ne povesteam unul altuia. Darul ăsta al povestirii, de la el l-am învățat. Nu-l stăpânesc foarte bine, dar mă straduiesc. Cu desenul a fost mai greu. Acolo îți trebuie talent, iar mie mi-a lipsit. Încă nu l-am gasit!
Îmi amintesc acum ca ne-am făcut frați de sânge, așa cum Winetou s-a facut cu Old Shuterhand. Am respectat la literă tot ce era în carte! Fratele meu alb, așa-mi zicea! Îmi amintesc cum făceam o gașcă de pitici, ne împărțeam în indieni si albi și ne bateam cu cornete. Treceam râurile cu caii între picioare (eram foarte puternici!), tinându-ne de bara de bătut covoare. Ne jucam lapte gros, și câte și mai câte!
Anii au trecut, fiecare și-a văzut de drum. Ne-am făcut mari, ne-am angajat, am plecat care încotro. Odată, a trecut pe lângă mine într-o mașină, pe strada pe care am copilărit. A deschis ușa si m-a strigat din mers, atârnat aproape să cadă! Am regretat atunci că nu s-a oprit! Din când în când, atunci când mai treceam pe la mama, mai întrebam de el. Cei care mai locuiau în bloc, nu știau prea multe.
Și iar au trecut anii!
Acum câteva zile, 10-15, nu mai știu, stăteam de vorba cu o prietena din Brașov, artist plastic, aș putea să-i spun. Îmi arăta din lucrările ei, la care mult suflet pune, și ne bucuram amândoi. Nu știu ce mi-a venit să ma gândesc la băiatul ăla cu care m-am jucat o copilarie. Nu o mai făcusem de multă vreme, de foarte multă. Cred că de amintit mi-am mai amintit, dar nu așa profund, cu amintiri de la 10-12 ani.
Când mi-a trimis mesaj pe facebook, la vreo două zile de la gândurile mele, nu am crezut ca e el! Am zis că nu se poate așa ceva! I-am și spus, și m-a întrebat, mirat, de ce nu cred! A trebuit să-i povestesc cum mi-am adus aminte de el, cu două zile înainte, uimit fiind și eu.
Ne-am revăzut la o galerie de artă, unde el, alături de alți artiști, a expus câteva lucrări. Și-a urmat visul, și-a pus în valoare talentul! Asta m-a bucurat nespus! N-am avut timp să stăm de vorbă de ale noastre. Ne-am învârtit printre picturi, fresce, oameni veniți să le vadă și am istorisit câte ceva din copilărie, cu promisiunea că ne vom mai vedea, acum că știm de unde să ne luăm.
Incă mai am un prieten!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *