De la iubire la ura. Si mai departe?

Citesc că ura este o formă de iubire. Că linia dintre iubire și ură, este atât de fină, încât cu greu poți să deosebești granița dintre ele.
De ce ai trece de la iubire la ură? Stai și te gândești puțin și-ți aduci aminte că acum ceva vreme, iubeai omul de lângă tine. Că era universul tău și că ai fi făcut orice pentru el.

Pentru că asta e iubirea: abandonul tău, mutarea atenției către cealaltă persoană. Niciodată nu i-ai fi făcut rău. Din contră, voiai să o vezi fericită, erai parte din împlinirea ei, vă completați.
Ce este ura? E o emoție? Cu siguranță! Dar n-aș putea da o explicație bună. Așa că mă rezum la ce spune DEX-ul: ura este un sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva.
Ostilitate! Dușmănie! Urăt, nu?

Ura e o emoție care te face să acționezi iresponsabil.

Zilele trecute am prins un documentar pe History, documentar despre lagărele din Germania nazista și din Polonia: Auschwitz, Birknenau, Sobibor și altele. Nu-mi erau foarte străine lucrurile care s-au petrecut acolo. Am tot văzut documetare pe canalele specializate în așa ceva. Dar m-am trezit că mi-aș fi dorit puteri supraomenești, să pot strânge toți nenorociții ăia de naziști în mâini, până i-aș fi făcut terci! Pot să înțeleg asta. Pot să înșeleg motivele care mi-au provocat așa gânduri.
Dar pe omul pe care l-ai iubit… cum să ajungi să-l urăști? Ai împărțit momente de bucurie extremă cu el. Ce se poate întâmpla așa de grav, încât să ajungi să trăiesti sentimentul ăsta? Să-ți dorești să dispară de pe fața pământului, sa nu te intereseze dacă prin acțiunile tale îi provoci un rău. De ce să faci asta?
In Razboiul rozelor, cu Michael Douglas si Kathleen Turner, sfârșitul e… chiar sfârșit. Dacă-mi aduc bine aminte, se prăpădesc amândoi sub candelabrul ăla mare, din holul casei pe care se chinuiau să o împartă. Asta după ce Turner l-a cucerit pe Douglas cu un șpagat făcut în mâini, cu picioarele în aer. Scena aia m-a făcut să-mi doresc o nebună ca ea. Filmul, o comedie neagră regizată de Danny DeVito, începe fericit, și se termnină urât.
E, oare, o eliberare? E incapacitatea de a trece peste o trădare în dragoste, peste înșelarea așteptărilor, peste indiferența cu care sunt tratate momentele pe care le-ai dăruit, cum sunt uitate și reduse la nimic toate lucrurile bune pe care le-ai făcut?
Poate descoperi că toate momentele în care ai crezut în celălalt au fost doar o joacă? Că ai fost un om potrivit, la un moment potrivit, așa, de distracție. Că era funny! Și-atunci se instalează ura?
Sau ești, pur și simplu, incapabil să treci peste momente, să înțelegi ca, așa cum scriam aici, în spatele acțiunilor celorlalți, sunt motivații puternice, numai de ei știute?
Există oameni care pot să treacă peste astea? Să nu-i intereseze că partenerul a trecut de la priviri pline de dragoste la priviri indiferente? Că niciodată nu a fost așa cum îți transmitea printr-o străngere de mână, un cuvânt, o privire, o mână prin păr? Că a șters cu buretele tot ce ați fost, și îi face plăcere să spună asta?
Ce poți face să nu fii urât? Cred că trebuie să înțelegi. Și să nu uiți că, odată, a fost frumos.
Ce poți face să nu urăsti? Aceleași lucruri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *